Ghicitoarea

(Text și ilustrație de Veronica Iani)

Peste cinci minute ar trebui să ajungă.

Deschid geamul de lemn al cabinei de comandă, însă o rafală puternică de vânt îl trântește de perete.

Îl fixez cu o scândură.

Toată povestea mi se părea foarte ciudată, mai degrabă o farsă. Mesajul însă sunase atât de hotărât: „La ora 5 să fii în cabina de comandă. Ține geamul deschis. Un porumbel îți va aduce o ghicitoare. Peste o săptămână, la aceeași oră, îmi trimiți răspunsul tot prin porumbel.”

Tresar puternic când văd porumbelul așezându-se pe pervaz.

Mă apropii încet, însă nu pare deloc speriat. Pe unul din piciorușe are un inel metalic de care este prinsă o hârtiuță. Porumbelul stă liniștit chiar și când îi iau bileţelul, însă își ia zborul imediat ce îl las din mână.

Deschid nerăbdător hârtiuța. Doamne, ce scris minuscul!

„Din credința apare

Cu dragostea crește.

Deși pare grea

Liber te va face

Plin, atunci când te golești,

De-o respingi, singur tu ești.”

Nici în șapte ani nu voi fi în stare să răspund la ghicitoare!

– Ștefaaan! Treci în casă! Nu vezi că începe furtuna? E periculos să stai în copac pe o asemenea vreme!

Este mama.

– În primul rând, nu eram în copac, ci în cabina de comandă a vaporului, îi răspund când ajung în casă.

– Pentru mine erai în copac în timpul furtunii. Îți mulțumesc că m-ai ascultat și ai coborât atât de repede, ba chiar suspect de repede.

– Ia uite ce mi-a trimis tati printr-un porumbel! Îți vine să crezi? Am primit de dimineață un mail de la el ca la ora 5 să fiu în cabină.

Mama descifrează destul de greu cuvintele.

– Ce idee!!! Era mai simplu dacă îți dădea ghicitoarea pe mail, însă porumbelul este ceva deosebit. Chiar îi voi scrie că vreau și eu un mesaj printr-un porumbel.

*

Seara i-am scris tatei un mail: „Tare ideea cu porumbelul! Mama vrea și ea. Probabil ai aflat. Ghicitoarea-i imposibilă. Ceva indicii? Mi-e dor de tine. Cu drag, Eu.”

De dimineață, am găsit răspunsul: „Da, mami vrea și ea. Nu luasem asta în calcul. Și mie mi-e dor de voi. Să o asculți pe mami. Fără indicii la ghicitoare.”

*

Când ai un vapor construit într-un copac sunt o mulțime de avantaje. Unul din ele este că poți vedea ce se întâmplă în curțile vecine. Lângă noi, la numărul 7, este puțină mișcare. Doar de două ori am zărit un domn cu părul și barba argintii. Stătea și citea pe terasă. Și acum face la fel. Intru și eu în cabina de comandă ca să desenez.

– Bunicule, bunicule, am venit!

O gălăgie de nedescris se dezlănțuie în curtea vecină. Mă reped pe punte să văd ce se întâmplă. Număr: 1,2, 3... Cinci copii?! Imediat intră și părinții lor pe poartă. Îl îmbrățișează pe bătrân și pleacă. Gălăgia devine și mai mare. Rămân pe punte ca să mă uit la ei. Trei fete și doi băieți.

– Bunu, ne citești o poveste? Te rugăm!

– Pot eu să nu vă ascult? De data asta este o poveste mai specială, după care o punem în scenă. Am pregătit toată recuzita necesară. Dar să mergem la colțul nostru de povești.

Se îndreaptă cu toții chiar spre locul în care stau eu. De nu m-ar vedea! Copiii de așază pe iarbă, iar bunicul pe banca de sub crengile stejarului. Trunchiul copacului e la noi în curte, dar multe crengi ajung și în curtea vecină. Nu m-au văzut. Mă așez și eu comod pentru poveste.

„Este vara anului 1476. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, în fruntea unei armate nemaipomenit de mare la acea vreme, de 150.000 de soldați, pornește să îl pedepsească pe Ștefan, domnul Moldovei. Cu un an înainte, Ștefan și ostașii săi distruseseră aproape întreaga armată otomană. Fusese cea mai mare înfrângere în fața unor trupe creștine din istoria Imperiului Otoman. Acest lucru nu putea rămâne nepedepsit. Ca situația să fie și mai gravă, la ordinul sultanului, 10.000 de tătari atacă și ei Moldova. Ștefan are doar 40.000 de oameni, însă, asta nu îl descurajează și pornește curajos la luptă pentru țară și credință. Mai întâi atacă armata tătarilor pe care o învinge. Din păcate, după bătălie, o mare parte a oștenilor lui Ștefan sunt nevoiți să plece pe la casele lor. Fuseseră jefuite de tătari. Domnul Moldovei rămâne doar cu 15.000 de soldați. Asta însemnă că un singur moldovean va lupta cu 10 otomani! Ștefan nu se sperie. Lupta are loc la Războieni și este crâncenă. În luptă pier mulți boieri și ostași moldoveni. După o rezistenţă înverşunată, copleşit de numărul adversarilor, Ștefan este nevoit să se retragă. Țara cade pradă otomanilor care o jefuiesc.

„Pentru păcatele mele a îngăduit Dumnezeu să fie înfrânţi creştinii de păgâni”, spune Ștefan.

Cu inima grea, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare pleacă în munți la duhovnicul și sfătuitorul său, Sfântul Daniil Sihastrul. Gândul îi era să închine țara turcilor. Nu mai vedea nicio scăpare. Surprinzător, bătrânul Daniil îi spune să nu închine țara, căci va câștiga războiul.

Era greu de imaginat așa ceva. Cum putea să mai câștige când atâția oameni muriseră, turcii prădau țara...? Și de ce ar fi ascultat tocmai el, domnul Moldovei, de sfatul unui bătrân? Este matur, are 38 de ani, este liber să nu îl asculte. Însă alege să o facă.

– Din ce s-a născut oare ascultarea lui? rupe vraja poveștii bunicul.

Auzisem despre această bătălie a lui Ștefan și de sfatul pe care l-a primit de la Daniil Sihastrul, însă nu m-am întrebat niciodată de ce l-a ascultat.

Bunicul continuă:

– Ascultarea se naște din credință și dragoste. Credința și dragostea lui Ștefan față de Dumnezeu și de duhovnicul lui erau depline, așa că nu a stat pe gânduri. Merge și strânge iar armată, îi hărțuiește și îi urmărește pe otomani până când aceștia sunt alungați din țară.

– Uraaaa!!

Copiii sar ca niște iezi în jurul bunicului. Eu mă simt atât de mândru. Port numele domnitorului.

– Acum urmează să jucăm povestea, anunță bunicul. Am o coroană, o pelerină și cinci săbii. Cine va fi Ștefan?

Cearta pornește. Chiar și fetele vor să fie Ștefan.

– Măi, copii, ia faceți voi liniște! îi potolește bunicul. Pentru că nu vă înțelegeți, voi hotărî eu.

– Iar noi te vom asculta? întreabă cea mai mică dintre fetițe.

– Stați că avem o problemă! ridică mâinile unul din băieți. Bunu, ai zis așa: „Ascultarea se naște din credință și dragoste.” Drept să spun, eu și cred în tine, te și iubesc, dar nu-mi va fi ușor să te ascult dacă zici că Ioana va fi Ștefan. Cum să nasc eu ascultarea în acest caz? Cel mai bine e să mă alegi pe mine Ștefan cel Mare.

– Edi, am zis eu că ascultarea e ușoară?

– Parcă nu.

– Exact. Însă, vestea bună e că, dacă exersezi, a asculta devine din ce în ce mai ușor. Și unde mai pui că dragostea crește pe măsură ce ascultarea crește.

– Vrei să spui că te voi iubi mai mult dacă accept să o pui pe Ioana să fie Ștefan?? Bunu, crede-mă, cel mai mult te voi iubi dacă eu voi fi Ștefan, te rooog!

Declarațiile de iubire pornesc din gurile tuturor copiilor. Bunicul pare copleșit. Se lasă în iarbă, însă, deodată se ridică cu coroane pe cap și o sabie în mână:

– Io sunt Ștefan Voievod, domn al Moldovei, și am venit să prind toții copiii neascultători.

Strigătele lor se aud de o bună bucată de vreme. Sunt încă pe punte. Mi-ar fi plăcut să fug și eu împreună cu ei. Scot din buzunar hârtiuța cu ghicitoarea. Tresar. Primele două rânduri din ghicitoare sună așa:

„Din credința apare,

Cu dragostea crește.”

*

– Mami, știi că vecinul are 5 nepoți? Adică sunt toți frați între ei.

– Ce frumos!

Ai mei mi-au promis de când eram mic că voi avea un frățior sau o surioară. Am 10 ani și încă nu am. Se aude soneria.

Mama intră la mine în cameră după câteva minute:

– Ai primit o invitație la un mic foc de tabără cu cartofi copți. Era vecinul cu cei 5 nepoți. Te-a văzut azi stând singur pe vapor. Dacă îți va plăcea, te poți duce și mâine la ei.

– Vorbești serios?!

*

În cele din urmă, ceasul arată ora 7. Sun la poarta casei vecine. Mă trezesc înconjurat de copii. Ioana, Gabriela, Mara, Edi și Teo. Bunicul lor ne așteaptă lângă o grămadă de lemne:

– Eu sunt domnul Alexandru. Mă bucur să fim împreună.

Lemnele trosnesc cuprinse de foc.

– Sunt cartofi speciali aceștia, ne arată bunicul câțiva cartofi ce arătau cu totul și cu totul obișnuit. Îi vindea o bătrânica. Mi-a spus că se coc doar dacă li se spune povești. I-am promis că așa voi face. Ce ziceți, o ascultăm pe bătrânică?

– Siiigur! strigăm în cor.

Eu nu cred că este adevărat, dar e așa de plăcut să asculți vocea bunicului.

 

Demult, tare demult, era o cetate în care locuiau doar vase: unele de lut, altele din porțelan, din sticlă sau chiar de lemn. Aveau toate formele și dimensiunile, încât nici unul nu semăna cu altul. Însă toate erau pline cu apă. Dar pline ochi. Foarte mult se mândreau cu lucrul acesta. De aceea, cât era ziua de mare, se îngrijeau ca apa din ele să fie proaspătă, fără urme de praf și discret parfumată cu arome de mentă, trandafir... Însă, de la o vreme, se întâmplă ceva cu ele. Erau din ce în ce mai triste, nu mai dormeau bine noaptea. Văzând că boala cuprinde întreaga cetate, au ținut sfat hotărând să cheme un doctor. Au dat de veste în toate colțurile lumii, dar câți doctori au venit, niciunul nu le-a găsit leac. Zilele treceau, puterile le sleiseră și nu mai aveau chef de nimic, nici măcar apa din ele să o mai curețe. După mai bine de un an de zile, iată că la poarta cetății se aude o bătaie timidă:

– Cine este? întrebă trist un butoi impunător, paznicul cetății.

– O cană de lut.

– Bine, intră. Ai grijă să nu te verși când treci pragul. E cam șubred.

– Nicio grijă. Sunt goală. Nu am cum să mă vărs, răspunse cana de lut și intră în cetate.

Auzind o așa enormitate, butoiul se tulbură rău de tot, încât stropi de apă căzură din el.

– Cuuum?? O cană goală? Nu s-a mai pomenit așa ceva.

Începu să strige de răsunau zidurile cetății. Curioase, toate vasele ieșiră în curte. Auzind despre ce este vorba, începură și ele să țipe. Parcă venise sfârșitul lumii. Cu greu a reușit cana să le potolească, însă, când le-a spus că venise pentru a le vindeca, strigătele se transformară în hohote de râs. Târziu, răgușită de atâta râs, o vază mare de porțelan o întrebă cu un aer de superioritate:

– Acum dacă tot ai venit, ne poți spune de ce suntem bolnave?

– De singurătate.

Hohotele se întețiră.

– Poate nu vezi, dat suntem o grămadă de vase în cetate. Cum poți spune că suntem singure? se strâmbă vaza.

– Sunteți multe, dar singure. Între voi nu există nicio legătură.

– Și de unde știi tu asta? se rățoi un ulcior. De abia ai venit.

– Pentru că sunteți pline.

Liniștea căzu ca o cortină grea de catifea. O muscă trecu bâzâind pe deasupra vaselor.

– Ca să poți avea o legătură cu cineva, este nevoie să îl primești în sufletul tău. Voi însă sunteți atât de pline. Goliți-vă!

Forțele de ordine, câteva clondire cu gâtul extrem de lung și de subțire, se repeziră la cană și o legară fedeleș.

– Afară cu ea! La închisoare cu ea! se auzeau strigăte furioase.

Cana era împinsă spre închisoare.

– Stați! se auzi o voce puternică. Eu vreau să mă golesc.

Uluite, vasele se întoarseră spre găleata care vorbise. Însă în acel moment, ceva înfricoșător se produse: apa din găleată dispăru.

– Oooooo! strigară vasele. Ce s-a întâmplat?

– A fost de acord să facă ceea ce i-am spus eu. A vrut să mă asculte și s-a golit. Doar prin ascultare mă putea primi în sufletul ei. Abia acum ea este plină cu adevărat. Și nu mai este singură.

– Știu răspunsul la ghicitoare am strigat eu. Uitați ce scrie aici:

„Plin, atunci când te golești

De-o respingi, tu singur ești.”

*

Bunicul și copiii se uită mirați la mine. Dau să le explic ce este cu ghicitoare, însă un fulger ca o gheară de vultur despică cerul. Urmează o bubuitură cumplită și lumina din cartier se stinge. Pe dibuite, îl apuc pe bunic și îl strâng tare de mână. Fetițele țipă.

– Este totul în regulă, ne liniștește bunicul. Intrăm în casă.

Un alt fulger ne pune pe fugă. În spatele nostru se dezlănțuie potopul.

– Vrei să dormi la noi? mă întreabă bunicul după ce răspunde mamei la telefon. Mama te lasă. Avem saci de dormit, pijamale, voie bună.

– Sigur că da!

Mă apropii de bunic și îi șoptesc la ureche:

– Aveți o lanternă? Eu noaptea dorm cu veioza aprinsă.

Afară plouă torențial, tunetele zguduie geamurile, iar noi stăm pe podea înfășurați în saci de dormit, în jurul unei veioze cu baterie și a unei tăvi mari cu bunătăți.

– Să spunem povești cu monștri! zice Teo și își pune veioza sub bărbie, strâmbându-se.

– Nuuu, țipă fetele. Bunule, nu-l lăsa!

– Teo, fără așa ceva, îl oprește bunicul.

– Ar fi foarte amuzant! sare și Edi. Tu ce părere ai, Ștefan?

Degetele lui răsfirate arată pe perete ca niște gheare uriașe. Înghit în sec.

– E cam întuneric pentru așa ceva.

– Cum vreți, eu și Edi mergem mai încolo să spunem povești înfricoșătoare, zice Teo și își ia sacul de dormit.

Se mută amândoi într-un colț al camerei. Încep să șușotească și să se amuze.

Bunicul se uită lung la ei, apoi îmi dă o lanternă și mă pune să o țin spre tavan, fără a o mișca. Stinge veioza.

„A fost odată o planetă mare, mare. Totul era atât de frumos în jurul ei! Vedea până hăt departe în adâncurile Universului, însă, simțea că ceva lipsește. Și-a dat seama că este singură. Așa că, într-o zi, a lăsat să se desprindă din învelișul ei două bucăți mari, mari de rocă. Le-a spus privindu-le cu dragoste:

Bunicul aprinde încă două lanterne micuțe și le proiectează pe tavan. Continuă:

„De acum voi sunteți copiii mei: X1 și X2. Stați lângă mine, iar fericirea noastră va fi deplină. Cele două planete au pornit a se roti în jurul mamei lor.”

– Vrem să învârtim noi planetele, se reped la micile lanterne Ioana și Mara.

„Vremea trecea, Universul creștea în dimensiune, însă lor nici că le păsa. Erau împreună. Din când în când, mai aproape sau mai departe de ele, cu viteza luminii, trecea câte un asteroid. X2 îi privea curioasă. Oare unde se duceau? Puteau să vadă atâtea lucruri! Ajunsese să aștepte cu nerăbdare trecerea fiecărui asteroid. Le dădea și nume: Y1, Y2... Y789... Y1000... Le pierduse șirul. Unii reveneau după foarte mult timp, alții, nu. Doar ea stătea și se învârtea, se tot învârtea. O veșnicie de învârteală. Într-o zi îi spuse mamei sale:

– Eu plec. Sunt atâtea de văzut, iar eu stau aici legată de tine. Vreau să fiu liberă.

Și a fost. Legătura invizibilă care o făcea să se rotească în jurul mamei sale s-a rupt odată cu aceste cuvinte, iar ea a dispărut cu viteza luminii în adâncurile Universului.”

Bunicul ia lanterna din mâna Ioanei și pata de lumină, care era X2, alunecă spre colțul tavanului. O stinge. Băieții tac.

– Ce a rupt legătura care le ținea? întreabă uimită Mara.

– Dorința ei de a face ce vrea. Prin neascultare legătura dintre copil și părinte se rupe.

– Și n-o să se mai întoarcă niciodată? se smiorcăie micuța Gabriela.

– Degeaba se mai întoarce, îi răspunde Mara privind spre colțul băieților și ridicând vocea. A rupt legătura.

– Dar din ce era făcută legătura? zic eu și aprind la loc veioza.

– Legătura era dragostea, apasă bunicul cuvintele.

Ioana începe să plângă. Ea e cea mai mică.

– Şi acum frățiorii mei vor rămâne pentru veșnicie în colțul camerei? Au rupt dragostea lui Bunu pentru că nu l-au ascultat.

– Știți, tata mi-a trimis o ghicitoare.

”Când ca tine vrei să faci,

De ceilalți tu te desparți”

Scot hârtiuța din buzunar și fetele se îngrămădesc în jurul meu.

– Bunu, iartă-ne că nu te-am ascultat, zic Edi și Teo din colțul lor.

*

Așteptăm cu sufletul la gură sosirea porumbelului, îngrămădiți unii în alții, pe puntea vaporului meu din copac. Ioana, Gabriela, Mara își frâng mâinile și șușotesc între ele.

Când porumbelul apare, Gabriela scapă un chiot. Edi îi astupă repede gura. Hârtiuța cu răspunsul este deja pregătită.

– Sunteți siguri că ASCULTAREA este răspunsul corect la ghicitoare, zice îmbufnată Gabriela.

– Sigur că da, pitico! o ciufulește Edi.

*

Tata a avut și el parte de o ghicitoare. I-am spus de abia după o săptămână ce era cu cele 5 simboluri de pe bilețelul cu răspunsul. Ioana a desenat o petală, Gabriela un punct, Mara o steluță, Edi un băț, care era, de fapt, sabie, iar Teo o coroană. Cu toții vruseseră să lase un semn cât de mic care să fie dus de porumbel în zbor.

*

În sfârșit, tata vine acasă. Cele trei săptămâni cât a fost plecat mi s-au părut atât de lungi. Mama a avut grijă să-l avertizeze și să sperie când va găsi curtea plină de copii și câteva scânduri lipsă din gardul dinspre vecinul de la numărul 7.

Este mult mai ușor să ajungem de la unii la alții așa.